Septembrie 2022 în Barbu Văcărescu
În septembrie 2022 mă aflam într-un studio de înregistrare voci, la etajul 7, într-un bloc de pe strada Barbu Văcărescu. Dădeam o probă de voce pentru narator de audio books și citeam fragmente din “Inteligența erotică” de Esther Perel. Discutam cum trebuie citit. Știu că era ora 13 pentru că m-am uitat la ceasul calculatorului. Trebuia să ajung în alt loc și eram deja în întârziere.
Doi oameni
Z. a remarcat mișcare neobișnuită în fața blocului. A zis că a venit poliția și salvarea. Am presupus că s-a întâmplat ceva, dar nu am deschis fereastra să ne uităm. Oricum erau mulți copaci și nu se vedea mai nimic. Ne-am luat la revedere. Z. a deschis ușa și eu am ieșit. Pe hol era un polițist. Am vrut să mă duc spre lift, dar polițistul m-a oprit și mi-a zis să cobor pe scări. L-am întrebat ce s-a întâmplat. A răspuns rece: “doi oameni s-au aruncat de la etaj”.
Etajul 5
Am auzit ce-a zis, dar n-am procesat. Am început să cobor pe scări, cumva mecanic. La etajul 6 era alt polițist în fața ghenei. Am continuat să cobor pe scări. M-a cuprins o stare foarte bizară, nu îmi trecea niciun gând prin cap. Am ajuns la etajul 5. Dar, la 5, în fața ghenei, nu mai era niciun polițist. M-am oprit.
Ușa ghenei era deschisă. Pe hol nu era nimeni. Am așteptat minute lungi, m-am gândit dacă să fac asta sau nu și, apoi, am decis să mă uit în jos. Am vrut să văd cum arată în realitate alegerea asta. M-am uitat. N-am văzut nimic.
Pe asfalt nu era nimic. Am privit echipajele, oameni tineri. Din limbajul lor corporal am înțeles că nu mai era nimic de făcut. Mi-am zis: ce meserii complicate, să fii martorul acestor lucruri teribile! M-am retras. Dar m-am întrebat de ce mai sunt încă acolo și ce așteaptă. Așa că am privit din nou. Și atunci i-am văzut.
Nu erau pe asfalt. Erau căzuți pe pământul din grădină, la 2, 3 metri de bloc, în singurul loc perfect curat. Cred că am văzut atunci una dintre cele mai frumoase imagini din viața mea. Se țineau de mână. De la știri am aflat că o doamnă din blocul vecin i-a văzut aruncându-se împreună, de mână. Că au rămas așa și după cădere e ceva ce mă tulbură și azi.
Un scenariu de film de la o poveste ca asta
Scenariul “Scara” nu e despre gestul lor. În niciun caz nu îl glorifică și nu arată nimic din ce am văzut eu, de la etajul 5. Scenariul e despre forma de iubire care conduce la o astfel de decizie. Doi oameni de 70 de ani, intelectuali, fără dificultăți financiare, cu vieți împlinite și asistență medicală privată acasă, ținându-se de mână mereu. Ce înseamnă să iubești pe cineva așa? Cum arată și ce presupune? Când apare prima dată ideea, care e prima propoziție care se spune?
E o experiență reală care a deschis întrebări importante pentru mine. Mă gândesc că prin dezvoltarea scenariului “Scara” aș putea oferi posibile răspunsuri. Premisa ar putea fi: iubirea conține și moarte, într-o formă sau alta.
Mă gândesc că răspunsurile ar fi utile celor ca mine: cei care au nevoie să privească în jos, la dinamica teribilului, ca să înțeleagă mai bine cum să-și trăiască viața în sus.
